Nicolae Soltuz - cetăţean de onoare al oraşului Soroca, dr. în drept, Mihai Taşcă
„Viaţa Noastră” - ziarul care a salvat viaţa unui deputat în Sfatul Ţării
Deceniul Unirii Basarabiei cu România
Faimosul dosar cu nr. 824 (care se păstrează în arhiva Serviciului de Informaţie şi Securitate al R. Moldova), intentat celor 13 deputaţi în Sfatul Ţării şi unui fost ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti, capturaţi de bolşevici în vara anului 1940, avea să facă un drum la Moscova, pentru aprobare. De fapt, nimic surprinzător, întrucât orice mişcare în Basarabia de după 28 iunie 1940 trebuia aprobată de metropolă.
De data
aceasta, NKVD-istul nr. 1 al RSS Moldoveneşti, maiorul Sazîkin, atribuind
acestui dosar o importanţă deosebită, îl expediază comisarului poporului al
Afacerilor Interne din Uniunea Sovietică, Lavrenti Pavlovici Beria, pentru
a
i se permite organizarea unui proces public. La sigur, Sazîkin a urmărit şi un
scop propriu - o steluţă pe epoleţi sau o altă recompensă, căci, considera el,
capturarea acestor demnitari a fost o operaţie de succes a nou-formatului NKVD
moldovenesc.
Iată ce îi scria Sazîkin lui Beria:
Strict secret
„Comisarului Poporului al Afacerilor Interne din Uniunea Sovietică, Comisarului Securităţii de Stat de rangul I Tov. Beria L. P.
Vă expediez pentru examinare dosarul penal referitor la 14 persoane, membri activi ai mişcării contrarevoluţionare „Blocul Moldovenesc” şi „Sfatul Ţării”.
În dosar sunt
incluşi:
1. Uncu Feodor Mihailovici, 1887 anul naşterii, fost deputat în „Sfatul Ţării”,
până la arest a fost funcţionar înalt.
2. Cojuhari Feodor Petrovici, 1879 a. n., colonel al armatei ţariste. Ministru
al Apărării în „Sfatul Ţării”. Ulterior a fost deputat în Parlamentul României.
3. Neaga Feodor Ivanovici, 1878 a. n., până la arest a fost moşier.
4. Bodescu Vladimir Gheorghievici, 1868 a. n., naţionalist de marcă. Procuror al
Curţii de Apel.
5. Ignatiuc Ivan Gheorghievici, 1893 a. n., până la arest a fost moşier.
6. Sinadino Pantelimon Victorovici, 1875 a. n., din 1907 până la 1917 membru al
Dumei de Stat a fostei Rusii Ţariste. Moşier. Până la 1918 avea 4.500 ha.
7. Bivol Constantin Vasilievici, 1885 a. n., moşier.
8. Codreanu Ivan Stepanovici, 1879 a. n., până la arest a fost moşier.
9. Cotelli Emanuil Grigorievici, 1883 a. n., fost ofiţer al armatei ţariste,
până la arest a fost moşier.
10. Ştirbeţ Luca Dimitrievici, 1889 a. n. , membru marcant al partidului
ţărănist, până la arest a fost moşier.
11. Baltaga Alexandr Stepanovici, 1861 a. n., fost deputat în „Sfatul Ţării”,
are 12 ordine şi medalii ale guvernului român, până la arest a fost mitropolit
al Basarabiei.
12. Secara Nicolai Grigorievici, 1894 a. n., fost locţiitor al Ministrului
Apărării în „Sfatul Ţării”. Până la arest a fost moşier.
13. Turcuman Grigorii Nicolaevici, 1890 a. n., fost ofiţer al armatei ţariste.
Până la arest a fost moşier.
14. Botnariuc Stepan Mefodievici, 1875 a. n., membru marcant al partidelor
burgheze. Până la arest a fost moşier.
În
timpul cercetărilor, s-a confirmat întrutotul că aceste persoane, în anul 1918,
au săvârşit ruperea cu forţa a Basarabiei de la Uniunea Sovietică şi au alipit-o
la România, fapt pentru care au primit de la guvernul român câte 50 ha fiecare.
Plus la aceasta, aceste persoane au exercitat o activitate contrarevoluţionară
pe teritoriul Basarabiei până în ziua venirii Armatei Roşii.Activitatea lor
criminală în faţa poporului moldovenesc a fost demonstrată întrutotul, atât prin
materialele anchetei, cât şi prin documentele ridicate din arhiva de stat română
şi arhiva siguranţei.
Atribuind acestui dosar o importanţă politică mare, dar şi de agitaţie pentru
truditorii Moldovei, prin vânzarea făţişă a Basarabiei prin intermediul
afacerilor tainice a „Blocului Moldovenesc” cu guvernul român şi Rada
Ucraineană, rog să aprobaţi organizarea unui proces public pentru acest caz.
Dosarul penal nr. 824, în 3 volume, privind
participanţii contrarevoluţionari din „Blocul Moldovenesc” şi Sfatul Ţării.
Comisarul Poporului al Afacerilor Interne din RSSM, maior al Securităţii de Stat
Sazîkin.
15 septembrie 1940
Nr. 603
or. Chişinău
Dar incredibil: dosarul, după ce se află mai mult de patru luni la Moscova, se întoarce la Chişinău, fără careva indicaţii. Lavrenti Beria nu avea timp să se ocupe şi de soarta celor 14 nefericiţi basarabeni. Veneau vremuri tulburi peste URSS. Derutat că n-a primit nicio indicaţie, anchetatorul Cerepanov constată acest fapt printr-un certificat.
Certificat
„Dosarul de
anchetă nr. 824, privind învinuirea foştilor membri ai guvernului
contrarevoluţionar „Sfatul Ţării” şi „Blocul Moldovenesc”, a fost expediat la
NKVD URSS, unde s-a aflat de la 15 septembrie 1940 până la 28 ianuarie 1941.
Cauzele reţinerii acestuia la NKVD URSS nu sunt cunoscute nouă.
Anchetator superior al secţiei anchetă a NKVD RSSM,
locotenent inferior al Securităţii de Stat Cerepanov.
17.II.1941.
Nu s-a reuşit desfăşurarea unui proces public. Dar, şi fără procesul public, figuranţii acestui dosar n-au supravieţuit. Toţi au fost exterminaţi în gulagurile sovietice.
Iată soarta
lor:
1.Teodor Uncu (n. 1881, com. Isacova, jud. Orhei - † 22.XI.1940, penitenciarul
din Chişinău);
2. Teodor Cojuhari (n. 3.V.1879, or. Chişinău - † 23.I.1941, penitenciarul din
Chişinău);
3. Teodor Neaga (n. 8.III.1880, com. Suruceni, jud. Chişinău - † 6.XII.1941,
Gulag, Penza, Rusia);
4. Vladimir Bodescu (n. 4.III.1868, com. Durleşti, jud. Chişinău - † 28.XI.1941,
Gulag, penitenciarul nr. 4 din or. Cistopol, RASS Tătară);
5. Ion Ignatiuc (n. 15.II.1893, com. Prepeliţa, jud. Bălţi - † 26.I.1943, Gulag,
RASS Tătară);
6. Pantelimon Sinadino (27.VII.1875, Chişinău - † Gulag, URSS, ?);
7. Constantin Bivol (n. 10.III.1885, com. Costeşti, jud. Chişinău - †
12.III.1942, Gulag, penitenciarul nr. 4 din or. Cistopol, RASS Tătară);
8.Emanuil Cotelli (n. 25.I.1883, com. Zgărdeşti, jud. Bălţi - † 18.II.1943,
Gulag, penitenciarul nr. 5 din or. Sverdlovsk, URSS);
9.Luca Ştirbeţ (n. 7.II.1889, com. Cărpineni, jud. Chişinău - † 15.III.1942,
Gulag, penitenciarul nr. 4 din or. Cistopol, RASS Tătară);
10. Alexandru Baltaga (n. 14.IV.1861, com. Lozova, jud. Chişinău - †
7.VIII.1941, Gulag, or. Kazan, RASS Tătară);
11. Nicolae Secara (n. 19.V.1894, com. Rudi, jud. Soroca - † 24.II.1942, Gulag,
Penza, Rusia);
12. Grigore Turcuman (n. 20.X.1890, com. Tătărăuca Noua, jud. Soroca - †
28.V.1942, Gulag, Penza, Rusia);
13. Ştefan Botnariuc (n. 26.X.1875, com. Bălan, jud. Bălţi - † 22.VIII.1941,
Gulag, Penza, Rusia).
Doar unul (Ion Codreanu, n. 1879, com. Ştefăneşti, jud. Soroca - † 15.II.1949, Bucureşti) a scăpat de masacru, fiind schimbat, în luna mai 1941, pe vestita ilegalistă comunistă Ana Pauker capturată de siguranţa română, care ulterior le-a adus multe belele românilor.
Cu excepţia lui Ion Codreanu, nici unul nu-şi are locul de veci stabilit, nici unul nu a fost înmormântat creştineşte.
TIMPUL, 17 iulie 2009
Nicolae Soltuz - cetăţean de onoare al oraşului Soroca
dr. în drept, Mihai Taşcă,
pentru
TIMPUL
De curând, am accesat site-ul primăriei Soroca,
compartimentul Cetăţeni de onoare. Am găsit aici o listă de opt persoane cărora,
între 1999 şi 2006, Consiliul orăşenesc din urbea cetăţii lui Ştefan cel Mare
le-a acordat acest înalt titlu. Constatăm însă că lista respectivă este
incompletă şi urmează a fi suplinită încă, cel puţin, cu trei nume, două dintre
care sunt cunoscute sorocenilor, dar şi Basarabiei - Nicolae Soltuz, Leon Casso
şi Teodor Aleinicov, lor fiindu-le acordată această distincţie cu aproape 100 de
ani în urmă, între 1910 şi 
1914.
Să ne referim la prima personalitate
menţionată - Nicolae Soltuz.
Printre deputaţii Sfatului Ţării, deopotrivă cu patrioţii înflăcăraţi -
cunoscuţi şi până la 1917 pentru aspiraţiile lor naţionale -, au fost persoane
care, s-ar părea, nu trebuiau să adere la partida naţională (cu regret, am avut
şi din aceştia, dar mai puţini), întrucât ei toată viaţa lor au activat în
administraţia rusească, au deţinut funcţii din cele mai înalte, asigurându-şi,
dacă vreţi, un anumit confort, aşa încât schimbările nu le-ar fi fost prielnice.
Ei bine, la ceasul deşteptării din anii 1917-1918, majoritatea dintre
conaţionalii noştri n-au pus problema astfel, ei au aderat la cauza sfântă a
basarabenilor. Unul dintre ei a fost Nicolae Soltuz, fost primar de Soroca.
Informaţiile publicate despre Nicolae Soltuz sunt insuficiente. Să le completăm. Se naşte la 21 decembrie 1864 în Soroca. Îşi face studiile la Şcoala judeţeană din Soroca, pe care o termină în 1884. Din acel an, printr-o decizie a preşedintelui Congresului judecătorilor de pace din judeţul Soroca, din 12 iulie 1884, este numit portărel pe lângă această instituţie, mai întâi în sectorul II al judeţului, apoi în sectorul I, funcţie în care activează până la 1 septembrie 1892. Următorii şapte ani este în serviciul departamentului de poliţie din judeţul Soroca, în funcţia de inspector.
La 16 decembrie 1899, cu unanimitate de
voturi, este ales membru al primăriei Soroca, iar la 29 ianuarie 1900, este
desemnat în funcţia de primar interimar al oraşului. Menţionăm că, din acea
dată, din trei în trei ani, Nicolae Soltuz avea să acceadă în această postură,
la fel cu unanimitate de voturi, deţinând un record printre primarii de capitale
de judeţe.
Subiectul privind acordarea titlului de cetăţean de onoare lui Nicolae Soltuz se
pune în discuţie în anul 1912. Astfel, la şedinţa ordinară a Consiliului
orăşenesc Soroca din 21 iunie 1912, consilierul Nicolae Homiţchi anunţă că
doreşte să facă o propunere ce-l priveşte nemijlocit pe primarul Nicolae Soltuz.
La părăsirea sălii de către cel în cauză, locul preşedintelui adunării (N.
Soltuz era şi preşedintele şedinţei) este ocupat de consilierul Vladimir Belicov.
Anume atunci, Nicolae Homiţchi propune Consiliului, în semn de recunoştinţă pentru activitatea prodigioasă pe care o depune timp îndelungat în această funcţie, să-i confere lui Nicolae Soltuz, primarul urbei, titlul de cetăţean de onoare al oraşului. Vorbitorul menţionează că Nicolae Soltuz mai este şi membru al Dumei de Stat (ales, în cea de-a treia Dumă de Stat a Rusiei, la 9 ianuarie 1908), de mult merită această apreciere a populaţiei şi, consideră el, este inutil să se enumere meritele primarului, întrucât acestea sunt cunoscute de toţi. Oratorul este sigur că populaţia va primi cu bunăvoinţă desemnarea lui Nicolae Soltuz pentru acest titlu onorific.
Luând
act de această declaraţie şi propunere, Consiliul orăşenesc Soroca, în
unanimitate, votează decizia pentru acordarea titlului de cetăţean de onoare al
or. Soroca primarului Nicolae Soltuz, obligând primăria să facă demersurile
respective pentru aprobarea acestei hotărâri.Invitat în sala de şedinţe, lui
Nicolae Soltuz i se aduce la cunoştinţă decizia adoptată. Ultimul, reluându-şi
locul de preşedinte al şedinţei, mulţumeşte respectuos consilierilor, anunţând
şedinţa închisă.
În executarea acestei decizii primăria Soroca adresează, la 28 iunie 1912, un demers Guvernatorului Basarabiei, iar acesta, la rândul său, face demersurile respective către autorităţile centrale ruse. Răspunsul, venit de la St. Petersburg în toamnă, arată că împăratul Rusiei Nikolai al II-lea, printr-un Decret din 19 noiembrie 1912, aprobă hotărârea Consiliului orăşenesc Soroca, conferind lui Nicolae Soltuz titlul de cetăţean de onoare al or. Soroca.
Anul marilor speranţe, 1917, care-i va aduce şi consacrare naţională, îl găseşte pe Nicolae Soltuz în funcţia de primar al oraşului Soroca. La formarea Sfatului Ţării, el este ales, la 10 decembrie 1917, în parlamentul Basarabiei din partea zemstvei Soroca. Dragostea faţă de valorile naţionale o demonstrează, mai întâi, prin prezidarea adunării, dar şi prin îndemnul adresat participanţilor la şedinţa din 13 martie 1918, ţinută la Soroca, să ia pildă de la judeţul Bălţi şi să voteze Unirea cu România (judeţul Bălţi îşi declarase Unirea cu România la 3 martie), propunere susţinută de cei prezenţi şi, astfel, judeţul Soroca votează, în acea zi, Unirea cu România. Apoi, în ziua de 27 martie 1918, fiind prezent la memorabila şedinţă a Sfatului Ţării, votează PENTRU Unirea Basarabiei cu România.
Mai puţin se cunoaşte din activitatea lui Nicolae Soltuz după 1918. Îl găsim primar al or. Soroca la 1924. Este inclus în faimosul dicţionar „Figuri contemporane din Basarabia” editat în 1938, deja pensionar. A decedat la 25 iunie 1940. Nu cunoaştem locul lui de veci, dar şi alte informaţii necesare întregirii portretului.A fost căsătorit cu nobila Ecaterina Vasilevna (n. Tinica), cu care au avut patru copii: fiii Constantin, născut la 16 decembrie 1901, şi Serghei, n. la 28 iunie 1905, şi fiicele Claudia, n. la 3 martie 1906 (decedată prematur), şi Maria, n. la 17 iulie 1913.
Decoraţii: Ordinul „Sf. Anna” clasa III, Ordinul „Sf. Stanislav” cl. II, Medalia de bronz cu tresă de Ordinul „Vulturul Alb”, Medalia de bronz deschis în memoria războiului din 1812, Medalia comemorativă „300 de ani de domnie a Romanovilor” (toate ruseşti); Ordinul „Steaua României” în gradul de ofiţer, Ordinul „Coroana României” în gradul de ofiţer.
Aşadar, este de datoria Consiliului şi a primăriei Soroca să repare o greşeală şi să-l repună în drepturile de cetăţean de onoare pe Nicolae Soltuz, titlu acordat pe merit, cu toată sinceritatea, de soroceni, iar o placă comemorativă pe actualul edificiu al primăriei ar aminti tuturor despre vrednicul primar al urbei de pe Nistru, dar şi despre unul din ctitorii ROMÂNIEI MARI. Or, istoria primăriei Soroca nu începe la 1991, prin declararea Independenţei R. Moldova sau 1999, când au fost acordate primele astfel de titluri.
P.S. Am întâlnit în lista cetăţenilor de onoare ai or. Soroca nume necunoscute de mine, cărora, probabil, li s-a acordat pe merit titlul respectiv. E dreptul sorocenilor să-şi răsplătească astfel înaintaşii. Altora din listă, nume cunoscute nouă, bănuim, le-a fost conferită această distincţie exclusiv datorită faptului că, peste noapte, au devenit, cum se zice în popor, „din slugă - voievod”, mai exact din brutar - parlamentar. Dacă s-a acordat acest titlu unui fost preşedinte de parlament, credem că era logic să se pornească de la Constantin Stere, sorocean şi el (n. la Ciripcău), şi el preşedinte de parlament, şi ce mai preşedinte! - de Sfatul Ţării. Amintim apoi pe Pan Halippa (n. la Cubolta), şi el preşedinte de Sfatul Ţării. Ambii sunt înaintaşi cu merite incontestabile în istoria Basarabiei, deci şi a oraşului Soroca, spre deosebire de brutăreasa care a avut doar şansa să se nască în preajma urbei sorocene şi să vândă aici, un timp, colaci.
O altă nedumerire mi-a stârnit-o faptul că am întâlnit şi numele unui ambasador devenit cetăţean de onoare al urbei sorocene, preşedintele ţării pe care o reprezintă la noi - Belarus - este un dictator, unul ce încalcă flagrant drepturile omului şi-i interzis în toată Europa. Acordându-i ambasadorului respectiv titlul de cetăţean de onoare, e ca şi cum ai acorda acest titlu ţării respective, inclusiv dictatorului. Bună alegere…
P.P.S. Din curiozitate, am accesat şi alte site-uri ale unor primării raionale. Surprins am fost să constat că „Vulturul statalităţii” R. Moldova, cel din Başcalia, este, din 2004, cetăţean de onoare al oraşului Nisporeni.
Vineri, 1 Mai 2009 Anul VIII-74(1048)
„Viaţa Noastră” - ziarul care a salvat viaţa unui deputat în Sfatul Ţării
Acest ziar nu figurează în niciun dicţionar al presei naţionale, exemplarele apărute nu sunt depozitate în nicio bibliotecă sau fond special de la noi.
Aşadar, este o raritate bibliografică. Nu cunoaştem ce l-a
determinat pe Nicolae Bivol, fost deputat în Sfatul Ţării, fost primar al mun.
Chişinău,
să editeze acest ziar (de-ar fi ştiut cât o să-l ajute). Se întâmpla aceasta în
anul 1935 (de fapt, el editase anterior alte două publicaţii periodice).
Totodată, poate că „Viaţa Noastră” ar fi rămas în anonimat, dacă nu aş fi
studiat dosarul penal intentat lui Nicolae Bivol în vara anului 1940 de NKVD,
păstrat la SIS, acolo unde am găsit şi un exemplar al acestui ziar.
Câteva informaţii privind directorul „Vieţii Noastre” Nicolae Bivol (n. 01.VI.1882, com. Ialoveni, jud. Chişinău, în familia preotului Petru Bivol - †?). Studii la Seminarul Teologic din Chişinău, pe care-l absolvă în anul 1902, avându-l în calitate de coleg de promoţie pe Teodor Neaga, şi el viitor deputat în Sfatul Ţării. Urmează apoi Universitatea din Dopart, ulterior devenind profesor de gimnaziu la Chişinău. În timpul Primului Război Mondial cade în prizonierat la nemţi, întorcându-se în Basarabia în anul 1918.
Obţine mandatul de deputat în Sfatul Ţării la 25 noiembrie 1918, fiind printre deputaţii care a votat Declaraţia din 27 noiembrie 1918 prin care s-a renunţat la condiţiile de Unire a Basarabiei cu România instituite la 27 martie 1918.
Între 1922 şi 1925 este membru al partidului naţional liberal, fiind, între 1924 şi 1925, nouă luni, primar al or. Chişinău. Desfăşoară activitate de antreprenor, deţinând un timp o fabrică de tăbăcărie (1922-1926), apoi un bazin de înot (din 1938). La 28 iunie 1940 rămâne în Basarabia, este arestat de NKVD la 3 august acelaşi an, incriminându-i-se art. 54/13 al Codului Penal al RSS Ucrainene - lupta activă împotriva clasei muncitoare şi a activităţii revoluţionare.
Nori negri se adunaseră deasupra lui N. Bivol. Însă, în cadrul cercetărilor, pe neaşteptate, câţiva dintre muncitorii de la bazin şi subalternii lui de la primărie depun mărturii favorabile lui Nicolae Bivol: a achitat salariile la timp, le citea uneori ziare, inclusiv sovietice, se purta omeneşte cu ei, unora le-a mai dat şi bani suplimentar. Amintesc şi despre editarea ziarului „Viaţa Noastră”, calificându-l drept un ziar de stânga şi antifascist. Favorabil apărea şi declaraţia lui Bivol că în anul 1938 a aderat la Blocul democratic, semnând un manifest democratic.
La
9 noiembrie 1940 ancheta preliminară este terminată, dosarul înaintat la Moscova
pentru examinare în cadrul consfătuirii speciale (renumitei troici) şi aplicarea
pedepsei (aşadar, fără a se ţine cont de depoziţiile martorilor). Procurorului
URSS i-au plăcut mărturiile depuse, probabil şi caracterul ziarului, căci la 11
februarie 1941 returnează dosarul la Chişinău, dispunând verificarea unor date,
iar la 5 aprilie 1941 anchetatorul, având deja indicaţiile celor de la Moscova,
dispune clasarea dosarului. Nicolae Bivol este eliberat din închisoare, lui i se
restituie bunurile ridicate la arest. Un caz cu totul fericit. Menţionăm că doar
câţiva deputaţi în Sfatul Ţării capturaţi de NKVD au supravieţuit. Alte date
referitoare la viaţa de mai departe a lui Nicolae Bivol nu se cunosc.
Câteva informaţii privind „Viaţa Noastră”. A văzut lumina tiparului în anul 1935, timp de două luni, fiind editate opt numere. Are dimensiunile puţin mai mari a actualei foi A3. Exemplarul la care ne referim noi este cu nr. 6, editat fiind duminică, 6 octombrie 1935 (aşadar, avea să mai apară două numere), menţiona că are şase pagini (numerotarea arată că erau totuşi patru) şi costa doi lei. Redacţia şi Administraţia ziarului se aflau pe str. Regina Maria nr. 29, or. Chişinău. Se specifică că apare săptămânal.
După conţinut, ziarul într-adevăr era unul antifascist, dar şi social. Iată câteva titluri: Pagina I - Fascism: războiu, mizerie, foamete, şomaj; urmează apoi Publicitate prin care se invită populaţia să facă abonamente, Cronică. Pag. II - Satul, cu două titluri: Cum trăiesc ţăranii sub regimul fascist, Japonia şi Foamete şi sărăcie în satele Basarabiei. Pag. III - Pace, muncă, libertate; nu războiu, cu două titluri principale: Uniunea democratică şi Ştiri din raiul hitlerist. Ultima pagină, a IV-a - Oraşul, la fel cu două mari rubrici: Cronica internă şi Ancheta noastră, cu câteva subtitluri: Fabrica Şor, 17 ore de muncă în continuă în magazinul D. Oxinot, Fabrica Zelţer.
Despre colectivul de redacţie întâlnim doar trei nume: director N. Bivol, doi corespondenţi: A. Vuit şi V. Dubăsăreanu, două iniţiale A.C. şi M.B., şi câteva materiale semnate coresp.
Aşadar, să adăugam şi acest ziar la marea colecţie a presei naţionale.
Dr. în drept Mihai Taşcă,
pentru TIMPUL
TIMPUL, VINERI, 21 MARTIE 2008, NR.834
Orheiul, cel de-al treilea judeţ care a votat Unirea
dr. în drept, Mihai Taşcă,
pentru TIMPUL
Situaţia politică şi evenimentele din Basarabia de la începutul anului 1918, îndeosebi după intrarea Armatei Române şi aruncarea, spre finele lunii ianuarie, a bandelor bolşevice peste Nistru, au intrat în normalitate: şedinţele Sfatului Ţării se ţineau regulat, legiuitorul basarabean încerca să asigure Republicii Democratice Moldoveneşti o bază legislativă adecvată, iar guvernul căuta să rezolve noianul de probleme cu care se confrunta populaţia.
Şi la nivelul al doilea al administraţiei Basarabiei - zemstvele (consiliile) şi upravele (primăriile) judeţene lucrurile au început să meargă mai bine. Activând în baza unei legi a Guvernului Provizoriu din 17 mai 1917, zemstvele, alese în toamna-iarna anului 1917, se întruneau la începutul lunii martie pentru rezolvarea problemelor judeţului.
Şedinţa ordinară a celei de-a 49-a legislaturi a Zemstvei judeţului Orhei a fost convocată pentru data de 18 martie 1918. Până a trece nemijlocit la expunerea evenimentului ce a avut loc la 25 martie 1918 la Orhei şi prezentarea Moţiunii (actului) de Unire, se impun câteva precizări.
Prima ţine de perceperea evenimentului din 25 martie 1918 de la Orhei şi modul în care acesta a fost reflectat în istorie şi publicaţii. Este cunoscut faptul că două judeţe - Bălţi şi Soroca - în şedinţele din 3 şi, respectiv, 13 martie 1918 votaseră Moţiuni de Unire cu România. Unirea de la Orhei, deşi amintită în scrierile lor de două mari personalităţi - Pan Halippa şi Onisifor Ghibu -, era lipsită de documente justificative. În fine, lipsa acestor documente i-a determinat pe unii istorici să nege faptul că la Orhei Unirea ar fi fost votată. Într-un articol publicat în anul 1994 în „Revista de Istorie”, vorbindu-se despre unirile de la Bălţi şi Soroca, se menţiona: „Până la mijlocul lunii martie 1918, astfel de acţiuni erau în stadiu de pregătire la Orhei, Tighina şi în alte judeţe”. [...] „Din memoriile lui Ghibu [...] şi Halippa [...] ar reieşi că o hotărâre de unire ar fi fost adoptată şi la Orhei, dar nu există nici un document, ca în cazul judeţelor Bălţi şi Soroca, ce ar confirma atare relatări”.
Cea de-a doua precizare priveşte veridicitatea actului Unirii de la Orhei. Menţionăm că am întâlnit mai multe documente privind Sfatul Ţării şi activitatea lui, într-un dosar confecţionat special de adversarii Unirii şi pregătit pentru Conferinţa de Pace de la Paris, drept argumente pentru a „demonstra” ilegalitatea actului Unirii din 27 martie 1918. Prin ce minune a ajuns acest dosar în Fondul Sfatului Ţării din Arhiva Naţională este dificil de explicat. În el se află şi o copie a procesului-verbal din 25 martie 1918 a şedinţei Zemstvei Orhei, şedinţă la care a fost votată Unirea. Chiar dacă Şmidt, Crupenski, Ţiganco şi alţi lideri antiunionişi au dorit să conteste actul Unirii, există mai multe dovezi care vorbesc despre veridicitatea acestuia. Între acestea, şi o copie a Moţiunii de Unire, votată în acea şedinţă a Zemstvei Orhei din 25 martie 1918. Doi dintre consilierii Zemstvei Orhei, deputaţi în Sfatul Ţării, şi anume Petre Bajbeuc-Melicov şi Gheorghe Sârbu, au prezentat în anul 1928 câte un extras din procesul-verbal al evenimentului din 25 martie 1918 prin care ar fi dorit să demonstreze contribuţia lor la Unire. Moţiunea de Unire prezentată este un extras din procesul-verbal din 25 martie 1918, legalizat de prefectura judeţului Orhei. Evenimentul din 25 martie 1918 este probat şi de două certificate eliberate la solicitarea lui Petre Bajbeuc-Melicov tot în 1928, unul de către Preşedintele Consiliului Judeţean Orhei Alexandru P. Smoleanschi şi altul de prefectul judeţului Orhei Constantin V. Roşca. În certificatul semnat de Alexandru P. Smoleanschi se arată: „Din lucrările fostei zemstve a Judeţului Orhei, ce se găsesc astăzi în arhiva Prefecturii, se constată că dl Petre Bajbeuc-Melicov a ocupat funcţiunea electivă de preşedinte al Upravei Zemstvei Orheiu în timpul sesiunii ordinare din martie 1918. Că în această calitate se găsea atunci, când în şedinţa de la 25 martie 1918, s-a proclamat Unirea cu România liberă”. Aceleaşi argumente se conţin şi în certificatul eliberat de prefectură. Cei doi deputaţi au mai prezentat câte o copie după telegrama adresată regelui Ferdinand I, de către Zemstva Orhei imediat după votarea Moţiunii de Unire. Copia telegramei respective a fost legalizată de prefectul judeţului Orhei, după originalul ce se păstra în arhiva prefecturii, constituind astfel încă o dovadă a Unirii de la Orhei. Actul Unirii este amintit şi de Leon Mrejeriu, învăţător din Piatra-Neamţ, aflat în calitate de propagandist cultural în judeţul Orhei, la Bieşti, care a fost prezent la memorabila şedinţă din 25 martie de la Orhei. Iată ce declară Leon Mrejeriu: „Nu se poate uita atitudinea lui Ion Stratan din Peresecina, membru al Zemstvei, care a luat cel dintâi cuvântul pentru Unire”.
Şi ultima precizare: aminteam la începutul studiului despre stabilizarea situaţiei, aşa încât populaţia a început să se manifeste din punct de vedere politic. În acest context, declaraţiile de Unire de la Bălţi şi Soroca nu au luat prin surprindere clasa politică de la Chişinău. Se ştie că, presat de minoritari, de conjunctura politică nefavorabilă, Sfatul Ţării, în şedinţa din 16 martie 1918, adoptase decizia de a interzice declararea unirilor la nivel de judeţ. Cităm: „A considera inadmisibile ieşirile izolate ale grupurilor, organizaţiilor şi instituţiilor care proclamă unirea cu anumite state, considerând că aceasta intră în competenţa exclusivă a Sfatului Ţării, şi a avertiza că Sfatul Ţării va considera atare ieşiri ca antistatale şi le va sancţiona pe cale administrativă şi judiciară”.
În pofida acestui avertisment, Zemstva judeţului Orhei, în după-amiaza zilei de 25 martie 1918, cu două zile înaintea Marii Uniri, în prezenţa a 52 de consilieri, a votat următoarea Moţiune de Unire a judeţului Orhei cu România:
„... Adunarea, luând act de declaraţiile unor consilieri referitor la Unirea cu România frăţească, a hotărât în unanimitate:
având în vedere serviciul nepreţuit, pe care armata română l-a acordat Basarabiei pentru lichidarea anarhiei, precum şi legătura istorică adâncă dintre popoarele frăţeşti din România şi Basarabia;
[având în vedere] că dezvoltarea spirituală şi naţională a ţinutului nostru este posibilă numai în cadrul marii culturi româneşti înrudite, precum şi pericolul ce ne ameninţă din cauza pretenţiilor popoarelor străine nouă de peste Nistru,
considerăm absolut necesar a ne exprima bucuria cu ocazia Unirii ţinutului nostru cu România şi solidaritatea deplină cu celelalte judeţe care şi-au exprimat dorinţele lor în acelaşi sens”. (Preşedinte al adunării - V.I. Dudnicenko, vicepreşedinţi al adunării - K. Kozerovski T. Cazacu, secretar al adunării - I.I. Zaporojan).
În aceeaşi şedinţă consilierii au redactat şi au adresat următoarea telegramă Regelui Ferdinand I al României.
„Adunarea Zemstvei judeţului Orhei, în şedinţa de la 25 martie, proclamă cu unanimitate unirea cu sora mai mare România în dorinţa de a întregi Moldova lui Ştefan cel Mare, depune la picioarele M. Voastre expresiunea sentimentelor lor de devotament”. Documentul este semnat de preşedintele adunării /ss/ V. I. Dudnicenco, secretarul adunării, învăţătorul /ss/ I. I. Zaporojan, membrii: /ss/ Petre Bajbeuc-Melicov şi alţi 25 de consilieri prezenţi.
Menţionăm că, simbolic, în cadrul unei conferinţe ştiinţifice care a avut loc la 23 februarie 2008, orheienii şi-au reconfirmat votul de acum 90 de ani.
Timpul, VINERI, 1 AUGUST 2008, NR. 290
Pan Halippa - cronica unei condamnări
În 1952, după 34 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, regimul comunist sovietic continua monitorizarea evenimentelor care au avut loc în 1918 în teritoriul dintre Prut şi Nistru. De fapt, nu era ceva surprinzător, întrucât problema basarabeană a fost în vizorul autorităţilor sovietice permanent. În cazul dat, la şapte ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, iar anterior prin semnarea (mai precis impunerea semnării) de către România a tratatului de pace de la Paris în 1947, prin care s-a stabilit frontiera URSS pe Prut, încrederea sovieticilor era totală - Basarabia a fost anexată definitiv.
dr. în drept, Mihai Taşcă, pentru TIMPUL
Odată consemnate de jure prevederile pactului Molotov-Ribbentrop, a început vânarea foştilor deputaţi ai Sfatului Ţării care locuiau în România, căci, dintre nefericiţii de deputaţi care avuseră imprudenţa să rămână în Basarabia în 1940 nu mai era în viaţă nimeni - toţi fuseseră exterminaţi în gulaguri.
Ţinta sovieticilor a fost Pan Halippa, întrucât, dintre vechii luptători pentru cauza naţională şi, ulterior, fruntaşi ai Sfatului Ţării, doar el mai prezenta interes pentru dânşii. Astfel, la acea vreme, primul preşedinte al Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, nu mai era în viaţă din 1940, Constantin Stere, cel de-al doilea preşedinte al Sfatului Ţării, murise încă în 1936, Daniel Ciugureanu, prim-ministru în exerciţiu la momentul Unirii, murise la Sighet în 1950, Ion Pelivan era întemniţat la Sighet, aşa că, dintre protagoniştii Unirii, „accesibil” era doar Halippa, preşedinte al Sfatului Ţării care unise Basarabia cu România fără condiţii.
Pantelimon Halippa era arestat încă de la 5 mai 1950 şi se afla la închisoarea Sighet şi iată că, la vârsta de aproape 70 de ani, acesta se pomeneşte extrădat, la 26 martie 1952, în URSS şi localizat în RSS Moldovenească, or. Chişinău, întemniţat în puşcăria internă (specială) a NKVD-ului moldovenesc.
Extrădarea a fost efectuată printr-o procedură simplă: un proces-verbal, dactilografiat în grabă la maşina de scris, cu multiple greşeli gramaticale. Acesta demonstrează, pe de o parte, nivelul de carte al alcătuitorilor, iar pe de alta - graba în care a fost întocmit actul. Şi părţile care predau-primeau pe cel extrădat nu sclipeau prin grade: locotenent, locotenent-major din partea română şi maior, lt. colonel din partea sovietică, de parcă ar fi extrădat un muncitor de rând, dar nu un fost preşedinte de parlament.
La trei zile de la extrădare, pe 30 martie 1952, NKVD-ul RSS Moldoveneşti i-a intentat lui Halippa un dosar penal în baza art. 54-4, 54-6, 54-11 Cod Penal al RSS Ucrainene - activitate contrarevoluţionară, activitate antisovietică, spionaj.
Nu fără efort (doar în baza unei decizii a Curţii Supreme de Justiţie), am reuşit să ţin în mână şi am studiat acest dosar penal care se păstrează în depozitul special al Serviciului de Informaţie şi Securitate al R. Moldova. Lecturându-l rând cu rând, pagină cu pagină, am constatat că, pentru a-şi atinge mai uşor scopul, anchetatorul a folosit câteva scheme, bine cunoscute maşinăriei sovietice de exterminare: interogarea pe timp de noapte şi timpul îndelungat al interogării pentru a răspunde doar la câteva întrebări. Ambele procedee aveau acelaşi scop - smulgerea mărturiilor necesare. În cazul lui Halippa, bolşevicii au recurs „din belşug” la aceste metode.
Dosarul penal intentat lui Halippa poartă nr. 6253 şi este compus din trei volume.
Volumul I cuprinde 364 de pagini. Primul act aflat aici datează cu data extrădării - 26 martie 1952 (procesul-verbal de primire-predare), iar ultimul - cu 24 mai 1952 (rechizitoriul). În vol. I sunt concentrate actele procedurale ce vizează direct şi la care a participat nemijlocit Halippa: procesul-verbal de primire-predare (de extrădare), ordonanţa de începere a urmăririi penale, ordonanţa de reţinere, mandatul de arest, chestionarul personal, poza la data extrădării, procesele-verbale de interogare ş.a. Este volumul „de bază” al anchetei preliminare.
Volumul al II-lea cuprinde 191 de pagini şi este compus din aşa-numitele probe, materiale la cauza penală respectivă: poze ale lui Pan Halippa de unul singur şi în grup (de parcă acestea pot constitui probe pentru învinuirea adusă), fotocopii ale unor procese-verbale ale şedinţelor Sfatului Ţării, fotocopii ale unor articole din ziare, alte documente care, potrivit anchetatorului „cimentau” învinuirile aduse lui Halippa.
Volumul al III-lea are 308 pagini. În el sunt plasate mai multe extrase din procesele-verbale de interogare ale unor deputaţi în Sfatul Ţării capturaţi de bolşevici încă în anul 1940 în care aceştia explică unele din activităţile/acţiunile lui Halippa.
Procesele-verbale ale interogatorului sunt scrise de mână impecabil: caligrafic, citeţ, ceea ce surprinde. Abia la finele lecturii dosarului am constatat că lui Halippa, la interogatorul următor, i se aducea procesul-verbal transcris, pe care el doar îl semna. Există şi varianta dactilografiată a procesului-verbal.
Bine documentat, anchetatorul (căpătase experienţă în anchetarea deputaţilor Sfatului Ţării rămaşi în Basarabia la 28 iunie 1940), la fiecare interogatoriu pune în discuţie/interogare un singur subiect sau eveniment, de obicei legat de ordinea cronologică a evenimentelor din 1917-1918 din Basarabia. Uneori, la interogarea următoare, anchetatorul revine pentru a preciza anumite momente consemnate în procesul-verbal anterior.
Interogatoriul se făcea cu ajutorul interpretului. Halippa, deşi recunoaşte mai târziu că vorbeşte limba rusă, solicită totuşi ca interogatoriul să fie efectuat în limba română. Nu cunoaştem formula exactă a întrebării şi nici a răspunsului, întrucât procesul-verbal consemnează doar varianta rusă a acestora.
În mai puţin de două luni, Halippa este interogat de 30 de ori, în unele cazuri - de două ori pe zi. Iată cum a decurs acest „proces” în 1952.
Acte referitoare la arestul lui Pan Halippa
· 26 martie - Pan Halippa este extrădat în URSS;
· 27 martie - este întocmită ordonanţa de reţinere a lui Pan Halippa;
· 27 martie - este emisă ordonanţa privind alegerea măsurii preventive de reţinere sub strajă a lui Pan Halippa;
· 27 martie - este întocmită şi adusă la cunoştinţă ordonanţa de arest a lui Pan Halippa.
Interogările
· 28 martie - Interogatoriul începe la 20.30 şi se termină la ora 24.00 min;
· 29 martie - Interogatoriul începe la 11.40 şi se termină la 17.40;
· 31 martie - Interogatoriul începe la 10.20, terminat la 17.00;
· 2 aprilie - Interogatoriul începe la 22.00, terminat la 04.30, 3 aprilie;
· 5 aprilie - Interogatoriul începe la ora (nu este indicată), terminat (nu este indicat);
· 7 aprilie - Interogatoriul începe la ora (nu este indicată), întrerupt la 02.40, 8 aprilie;
· 8 aprilie - Continuarea interogatoriului din 7 aprilie. Început la 08.00 şi terminat la 15.30;
· 11 aprilie - Interogatoriul începe la 12.00, terminat la 15.00;
· 11 aprilie - Interogatoriul începe la 21.40, terminat la 03.05, 12 aprilie;
· 14 aprilie - Interogatoriul începe la 20.30, întrerupt (ora nu-i indicată);
· 16 aprilie - Interogatoriul începe la 21.30, terminat la 02.45, 17 aprilie;
· 18 aprilie - Interogatoriul începe la 11.00, terminat la 18.00;
· 18 aprilie - Interogatoriul începe la 21.00, întrerupt la 04.45, 18 aprilie;
· 21 aprilie - Interogatoriul începe la 11.00, întrerupt la 16.00;
· 25 aprilie - Interogatoriul începe la 11.15, întrerupt la 15.45;
· 25 aprilie - Interogatoriul începe la 23.30, terminat la 03.00, 26 aprilie;
· 28 aprilie - Interogatoriul începe la 21.40, întrerupt la 04.55, 29 aprilie;
· 29 aprilie - Interogatoriul începe la 21.00, terminat la 02.45, 30 aprilie;
· 6 mai - Interogatoriul începe la 10.00, întrerupt la 16.00;
· 6 mai - Interogatoriul începe la 20.00, terminat la 24.00;
· 7 mai - Interogatoriul începe la 10.00, terminat la 16.30;
· 12 mai - Interogatoriul începe la 10.00, terminat la 16.00;
· 14 mai - Interogatoriul începe la 20.30, terminat la 03.20, 15 mai;
· 16 mai - Interogatoriul începe la 11.00, întrerupt la 16.00;
· 19 mai - Interogatoriul începe la 11.00, întrerupt la 16.00;
· 19 mai - Interogatoriul începe la 21.00, întrerupt la 04.20, 20 mai;
· 21 mai - Interogatoriul începe la 21.20, întrerupt la 02.30, 22 mai;
· 22 mai - Continuarea interogatoriului 11.00, întrerupt la 17.35;
· 22 mai - Interogatoriul începe la 23.00, întrerupt la 07.00, 23 mai;
· 24 mai - Interogatoriul începe la 14.40, terminat la 15.00;
· 26 mai - Este înaintat rechizitoriul.
Judecata
· 21 iunie - Şedinţa de judecată începe la 10.30 şi-i întreruptă la 21.45, când instanţa se retrage pentru deliberare;
· 22 iunie - Ora 00.45, preşedintele citeşte sentinţa. Ora 01.05, şedinţa de judecată se declară închisă.
Sentinţa şi întemniţarea
Pan Halippa este condamnat la 25 de ani de închisoare, fără privarea de drepturi civile, cu confiscarea averii. Este internat în lagăre din regiunea Krasnoiarsk, Siberia.
Expulzarea din URSS
1 decembrie 1955, Pan Halippa este expulzat din URSS şi transmis României în calitate de infractor.
http://www.adevarul.ro/moldova/politica/Cum_a_fost_ciopartita_Basarabia_prin_formarea_RSSM_0_538146692.html
Cum a fost ciopârţită Basarabia prin formarea RSSM?
Documentele de arhivă arată că ciopârţirea regiunii istorice româneşti dintre Prut şi Nistru a fost dictată atât de Moscova, cât şi de Kiev, iar comuniştii moldoveni au dat dovadă de un fel de „patriotism pragmatic".
La 2 august apologeţii statalităţii moldoveneşti de tip stalinist au sărbătorit cea de 71-a aniversare de la crearea RSS Moldoveneşti. Nu ne-a surprins lipsa de manifestări pompoase, întrucât şi până la 1991 data oficială a formării RSSM era considerată 12 octombrie, ziua în care în 1924 a fost creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în componenţa RSS Ucrainene.
Ca rezultat al anexării Basarabiei de către URSS, la 28 iunie 1940, sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS, în data de 2 august 1940, „venind în întâmpinarea oamenilor muncii din Basarabia, a oamenilor muncii din RASS Moldovenească" a adoptat hotărârea privind formarea RSS Moldoveneşti.
Citește și:
Inscripţiile pe pereţi, un alt fel de naţionalism
Cum colabora Securitatea din România cu KGB
70 de ani de la deportările în masă din Republica Moldova: Justiţia apără crimele regimului comunist
Nu vom analiza contextul şi nici cadrul juridic în baza căruia a fost creată RSSM. Or, în conformitate cu legislaţia internaţională, URSS nu avea dreptul să creeze un stat într-un teritoriu anexat. Apoi, nu mai puţin grav este că sovieticii nu au respectat măcar formal propria constituţie, care stabilea etapele ce trebuiau respectate la formarea unei republici unionale.
Ceea ce ne interesează este cum s-a ajuns ca doar o parte din Basarabia istorică să formeze Moldova sovietică. Documentele de arhivă demonstrează că nu Moscova şi Kievul au regizat ciopârţirea regiunii istorice româneşti dintre Prut şi Nistru, iar comuniştii moldoveni au dat dovadă de un fel de „patriotism pragmatic".
După anexare s-a pus problema trasării hotarelor viitoarei republici unionale. Un prim semnal l-a dat ziarul „Pravda", care, la 10 iulie 1940, publică o propunere făcută chipurile de Consiliul Comisarilor Poporului al RASSM şi Comitetul Regional Moldovenesc al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei privind „reunirea populaţiei moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia Moldovenească a RASS Moldoveneşti".
Click aici să vezi documentele originale!
Aşadar, subtextul celor publicate în „Pravda" arată că RSS Moldovenească urma să-şi extindă hotarele şi peste Nistru.
La scurt timp, Piotr Borodin, secretarul Comitetului Regional Moldovenesc al PC (b) al Ucrainei; Tihon Constantinov, preşedintele Consiliul Comisarilor Poporului al RASSM, şi Feodor Brovco, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSS Moldoveneşti, au trimis o scrisoare la Moscova, în care au trasat graniţele viitoarei republici.
Aşadar, comuniştii moldoveni, deşi cedau foarte mult din Basarabia istorică, s-au gândit totuşi la cuprinderea a cât mai mulţi moldoveni în hotarele RSS Moldoveneşti, dar nu au uitat şi de ieşirea la Marea Neagră. Scrisoarea respectivă, însoţită de o motivaţie pregătită de Alexandr Gorkin, secretarul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, este prezentată lui Gheorghi Malenkov, secretarul Comitetului Central al PC (b) din URSS.
Furt de teritorii dictat de „fraţi"
Dacă propunerea părţii moldoveneşti era acceptată, RSS
Moldovenească urma să însumeze o populaţie de 2.538.400 de oameni, inclusiv
2.068.987 de persoane în judeţele Basarabiei şi 469.413 în raioanele RASS
Moldoveneşti.
Sub aspect etnic, RSSM ar fi avut următoarea componenţă: 1.556.863 de oameni sau
61,34% - moldoveni, 263.551 sau 10,38% - ruşi, 273.020 sau 10,76% - ucraineni şi
444.866 sau 17,52 % - alte etnii.
Fiind informat asupra proiectului venit de la Chişinău, Mihailo Greciuha, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSU, trimite, la 22 iulie, la Moscova o notă în care dezavuează argumentele părţii moldoveneşti.
Rapt argumentat prin minciuni
Astfel el susţine: 1) minciunile lui Molotov din Nota ultimativă din 26 iunie
cum că partea de Nord a Bucovinei „este populată în temei de ucraineni",
considerând ca fiind motivată anexarea ei la Ucraina; 2) consideră că „nu este
necesar a dovedi oportunitatea alipirii la RSS Ucraineană a judeţului Hotin,
unde locuiesc în temei ucraineni"; 3) referitor la judeţul Akkerman, declară
fără echivoc că „trebuie alipit şi el integral la RSS Ucraineană"; 4) după
distorsionări de date statistice, în pofida faptului că în judeţul Ismail
majoritatea o constituiau moldovenii (32,5%), Greciuha conchide că judeţul
Ismail trebuie inclus în întregime în componenţa Ucrainei, deoarece „nu pot fi
delimitaţi aici ruşii de ucraineni"; 5) în fine, susţine că trebuie incluse în
componenţa RSSM 10 raioane din cele 16 din fosta RASS Moldovenească.
La finele Notei informative, este inserată o descriere a
graniţei dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, luată ca bază la
delimitarea frontierei dintre „republicile-surori" semnată la 22 august 1940.
Examinând ambele propuneri, în motivaţia adresată lui Gheorghi Malenkov,
Alexandr Gorkin scrie că proiectul comuniştilor moldoveni este „mai acceptabil".
Potrivit art. 2 din Legea URSS din 2 august 1940 Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale, „în componenţa RSSM unionale sunt incluse oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale RASS Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei". După consultări şi delimitări de teritorii la faţa locului, hotarul dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană a fost stabilit printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 4 noiembrie 1940.
Hotarele, bătute în cuie în 1976
Problema teritoriilor Basarabiei acaparate de Ucraina s-a pus în discuţie din nou de Nicolai Salagor, secretarul CC al PC (b) din Moldova, şi Nicolai Koval, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti, care, la 12 iunie 1946, îi adresează o scrisoare lui Stalin, propunând-ui revenirea la acest subiect. Adresarea a rămas fără răspuns.
Documentul final al Conferinţei de la Helsinki din anul 1975 a consemnat starea de fapt a hotarelor Europei după cel de-al Doilea Război Mondial şi a statuat că eventualele dispute teritoriale nu pot avea loc pe cale armată.